Blogul inoubliable s-a mutat în .ro!

De acum încolo mă găsești pe domeniul propriu, la http://corinazorzor.ro/, cu multe povești proaspete și memorabile, cu fotografii și cu același good vibe cu care te-ai obișnuit.

Follow me! 😀

Povestea mea inspirată de „Humans of New York”

Se ia un gând rapid („vreau să scriu despre o temă care îmi place mult-mult, nici nu concep altfel”). Se pune pe focul brainstorming-ului interior, se pritocește, se răsucește pe toate părțile. Când e aproape de punctul de fierbere, e gata. E numa’ bun, e despre „Humans of New York”. Se plimbă cu bucurie prin colțurile minții, până capătă o formă cât mai concretă. I se adaugă susținerea și coordonarea ideale și abia atunci acest gând devine ce trebuie să fie: o temă de disertație. Se lasă la foc mic mai bine de jumătate de an, timp în care se caută prin biblioteci păreri avizate despre subiect. Se scrie treptat, rând după rând, despre emoții, empatie, storytelling. Se mai adaugă, din când în când, un strop de opinie proprie, ca să sune cât mai personal și autentic. Apoi vine partea care-i dă cea mai mare consistență. Se iau câteva întrebări care cer răspunsuri ample și se adresează minților la fel de pasionate de „Humans of New York” ca și a mea. Se obține un amalgam impresionant de păreri frumos argumentate și creative. Se adaugă în ploaie peste conceptele teoretice și se încorporează cu părerile sociologilor și psihologilor. Se aruncă o privire de ansamblu și se încearcă gustul. Când e suficient de bine coaptă și aromată cu toate ingredientele gustoase ale scrisului din suflet, se ia de pe foc și se lasă la răcit. Se servește în folie lucioasă sau cartonată, cu plăcere și zâmbet pe buze, că DA, acesta e un gând frumos, al tău, transformat în realitate. 🙂

Așa sună rețeta unui proiect final plin de entuziasm. Odată cu acest final, spun adio celor 17 ani plini de școală. Și când mă gândesc că partea mai frumoasă a învățatului abia de-acum începe!      S-aveți o zi cu soare! 😀

E greu cu frica asta

„I am afraid of everything. I’ve been reading psychology books to try to figure out why. Logically, I know everything is fine. I know I’m only twenty, I have so many blessings and advantages. Yet i’m afraid i’ve haven’t accomplished enough yet. I’m afraid of the future. Afraid of getting older. Afraid of being alone. Afraid of having a child. And afraid of the dark. I’m really, really afraid of the dark.”

Am citit mărturisirea asta pe minunata pagină „Humans of New York” și am rămas cu privirea pierdută în zare. Un singur gând îmi țiuia în minte: my words exactly. Undeva, în Kiev, o fată de vârsta mea are aceleași gânduri absurde ca și mine. E o ușurare, pe de-o parte, pentru că, pheew, nu sunt singura care gândește așa, nu-s nebună, uite, cineva care mă înțelege. Pe de altă parte, e o mare tristețe, pentru că doar fiindcă încă o persoană se teme de aceleași lucruri mici nu înseamnă că ele nu sunt în continuare la fel de mari la mine-n cap.

Și mai sunt și alte frici. Frica permanentă că nu știu destule lucruri, că ar fi trebuit să excelez până la vârsta asta, că nu găsesc echilibrul între a fi tolerantă și a fi fermă, frica de a nu irosi timpul și-apoi teama de a fi trecut anii pe lângă mine fără să mă fi distrat cu adevărat. Frici de-astea mici, dar care-mi ocupă toată mintea, de dimineața până seara.

Ăștia suntem, niște temători fără motive.

Câteodată mă tem că Dumnezeu o să mă pedepsească pentru atâtea frici ce nu-și au rostul. Și totuși mi-e greu să le controlez; se înfiripează ca niște rădăcini prin crăpăturile uscate și-mi mănâncă liniștea.

Mai are rost să spun că, cel mai adesea, lupta o dăm numai cu noi înșine? Că fricile astea par monștri între pereții minților noastre, dar se evaporă în fața unei frământări reale? Imaginează-ți numai cum ar fi să afli că mama ta e bolnavă sau să constați de dimineață, când vrei să te ridici din pat, că ești atât de slăbit încât nu poți să-ți ții capul pe umeri. Cum e atunci?

Atunci e frică adevărată. În rest sunt doar gânduri mărunte care ne încing mintea. Și continuă să apară, totuși, pentru că așa-i firea omului, se complică din nimic și îi  trece tot cam așa.

Vă doresc să fiți senini în gândire! 🙂 E tot ce contează.

The Good Life

Fiecare weekend e unic în felul lui, dar acesta câștigă detașat față de multe altele. De ce? Păi pentru că azi e luni, nu duminică, și abia acum, pe înserate, se termină oficial weekend-ul. Da, au fost 3 zile minunate de făcut numai ce vrea inimioara noastră. Asta merităm cu toții, în general vorbind. Asta înseamnă viață bună!

Eu sunt mai zen ca niciodată după 3 zile de plimbări cu băiatul, de soare, iarbă verde, mângâiat căței și mâncat cantități imense de cireșe și căpșuni. I really could live like this forever.

Bine, n-a fost chiar numai soare și miere, totuși. Am o lucrare de disertație de predat într-o lună și nu se scrie singură, la fel cum nici rubrica de moda străzii nu apare din senin în paginile ziarului. Dar după muncă au venit toate răsplățile de care ziceam adineauri. A fost pur și simplu perfect, tocmai fiindcă am avut timp de toate astea. Mai vreau așa.

De-acum ne imortalizăm amintirile prin video-uri simpatice, fiindcă ne place prea tare rezultatul final. GoPro-ul e extraordinar la casa omului!

Voi ce spuneți, mai facem? 🙂

Cel mai frumos loc din București

Știi momentele acelea în care simți că ești exact în locul potrivit și nimic mai frumos nu există pe acest pământ, e o clipă minunată, nemaiîntâlnită, perfectă?

Imaginează-ți starea asta și multiplic-o cu 10 și o să-ți dai seama cum m-am simțit eu ieri. Am hoinărit pe străzile celei mai frumoase bucăți de  București. Este vorba despre Parcul Romniceanu și străduțele din preajma lui, pe care poți să le consideri tot un parc, fiindcă sunt incredibil de liniștite, de senine și răcoroase în același timp, și de înmiresmate de teii bătrâni.

Altfel zis, ai o portiță spre rai care ți se deschide chiar în inima orașului. Odată ce intri, timpul încetinește, soarele e mai blând și-ți dorești cu ardoare să ai parte de frumusețile astea în fiecare dimineață, când te trezești. De mult nu m-am mai bucurat atât de mult de un loc, de o stare, de o zi. După-amiaza de ieri, în zona Romniceanu, m-a transformat în cea mai fericită fată din București, acest București al meu, compus din străzi de poveste și curți scăldate în flamenco.

Care e legătura cu flamenco, vă întrebați?

Well, partea cu adevărat superbă abia acum urmează. Ca să ajungi pe străduțele frumoase, trebuie s-o iei prin parcul Romniceanu, apoi să cobori pe niște scări lungi. Știam de existența acestor scări, iar Ștefan al meu știa și unde se găsesc, așa că asta ne-a fost calea. Era umbră și plăcut, eu eram mai încântată ca un labrador, așa că…fotograful a devenit model! 😀

Cât timp băiatul îmi făcea poze, am ascultat cel mai frumos flamenco. Din curtea de lângă scări se auzeau acorduri ușoare de chitară, ceva foarte asemămător cu Entre Dos Aguas, acompaniate de sunetul tacâmurilor pe farfurie și voci vesele, povestind. Îmi doream mai mult ca niciodată să fiu de partea cealaltă a gardului, la masa lor de sub bolta de viță de vie, în cea mai liniștită după-amiază de duminică din câte am trăit vreodată.

Nu puteam să-i văd de gardul des, toată intimitatea era a lor și îi invidiam pentru asta. Însă am avut ocazia să mi-i imaginez cum am vrut eu: trei generații la aceeași masă, de la bunici până la nepoți, vin rece turnat în pahare cu picior, o carafă de limonadă cu miere pentru cei mici și un moment îndelung așteptat: servirea prăjiturii cu blat pufos și căpșuni! 🙂

A fost o zi de vis, altceva nu pot spune. Treceam pe lângă toate casele acelea îmbătrânite de timp și-mi imaginam alte dimineți și seri petrecute în sufrageriile lor, mă gândeam cum e să ai obloane de iederă deasă în dreptul ferestrelor și atâta liniște-n curte.

Cum să fie? E exact ce trebuie. Sunt sigură.

Dar voi? Voi pe unde vă pierdeți pașii și gândurile prin București?  

Printre caiete, penar și un manual de-a șaptea

Mi se întâmplă foarte, foarte rar să port ghiozdan. Parcă e prea sport pentru stilul meu, prea de școală, prea desprins din alt peisaj decât cel în care trăiește Corina din prezent. Și chiar așa e. Iar când îl port, văd la mine transformări interesante. Hei, bine-ai revenit, fetiță din gimnaziu!

Azi am pășit prin București cu sentimentul liniștitor că sunt mică, undeva prin școala generală, și mai am atâtea de învățat încât n-am de ce să-mi fac griji. E totul înaintea mea, acolo, sub pași, totul nou și timp pentru tot. Și mintea mea de-acum, mutată imaginar în corpul și-n hainele unei fete de 13 ani, se convingea tot mai mult că grijile apar atunci când începi să afli, să cunoști, să înveți. Cât nu știi, nimic nu te poate răni. Ești tu și ghiozdanul tău, o greutate echilibrată pe ambii umeri, totul e perfect și la locul lui.

Umblam, deci, prin soare cu un ghiozdan în spate și găseam sensuri ascunse printre caiete, penar și-un manual de-a șaptea. Așa erau gândurile mele, simple ca o zi de școală cărată în ghiozdan.

Așa a fost azi. O zi cu griji mici, mici de tot, înghesuite în buzunarul cel mai mic al rucsacului meu negru. 🙂

Cele mai mici griji, și frumoase, și simple, azi au fost.

Diminețile mele

Locuiesc în același apartament din Militari de mai bine de 2 ani, dar abia recent mi-am dat seama cât de bine e aici. Într-adevăr, e Militari, știu, e departe de centru și nici camerele nu sunt prea spațioase. Daaar! Există un dar care face toți banii. Am o priveliște de vis. La orice oră din zi și din noapte, vederea de la fereastra mea e absolut minunată. Însă trebuie să recunosc că cele mai frumoase sunt extremele – răsăritul (superbul răsărit!) și noaptea, cu toate scânteile sale în depărtare. Se vede aproape tot orașul, ca de pe o terasă cu sky view de la etajul 9 a unui turn din Floreasca. E locul perfect în care să bei o limonadă rece și să cuprinzi întreaga lume cu privirea.

De cele mai multe ori e liniște și puțin răcoare, adică perfect să-ți pui gândurile în ordine. Și chiar și când e cald, cum e acum, tot e un aer de vacanță și libertate în toate culorile acelea.

Adevărul e că îmi plac înălțimile. Simt că-s mai aproape de tot ce are viața mai frumos de oferit. Iar în diminețile proaspete, când soarele răsare din blocurile de vizavi, atunci sunt pregătită să merg până la capătul pământului (deși, cel mai adesea, o astfel de dimineață urmează după cel mult 4 ore de somn; the view cures it all!).

Și-atunci, îmi iau un pahar mare de apă cu lămâie, energizantul meu la primele ore din zi, și admir ce mi se întinde în fața ochilor. 🙂

Priveliștea care a văzut cele mai colorate smoothie-uri 🙂

Vă las cu o rază de soare amintire până data viitoare. Live biuuutiful!